5-11 decembrie 2022 e săptămâna în care și Bucureștiul și Sofia găzduiesc evenimente literare de amploare și Târguri Internaționale de Carte revenite la formatele clasice de dinainte de pandemie.
Forfotă mare va fi și la standul României de la Târgul de Carte din Sofia, unde vineri și sâmbătă sunt pregătite multe întâlniri între scriitori români, editori de carte și traducători bulgari.
Acolo va fi prezentă și scriitoarea Simona Popescu, al cărei roman „Exuvii”, a apărut în 2020, în limba bulgară la editura Gutenberg, în traducerea uneia dintre cele mai energice promotoare ale culturii române în Bulgaria – Lora Nenkovska, traducător și profesor de limba română la Universitatea Sf. Kliment Ohridski din Sofia.

M-am bucurat enorm să am acceptul din partea amândorura să public minunata conversație dintre ele, despre literatură, poezie, activism, studenție, și despre scris și citit.
Lora Nenkovska a întrebat, Simona Popescu a răspuns, iar noi redăm cuvânt cu cuvânt 🙂
Dragă Simona, acum o lună cartea ta ”Cartea plantelor și animalelor”a fost distinsă cu premiul pentru poezie în cadrul Galei Premiilor Sofia Nădejde pentru literatura scrisă de femei, de aceea încep cu o întrebare legată de acest premiu. Ce opinie ai tu despre Zilele Sofia Nădejde? E nevoie să existe un premiu dedicat exclusiv literaturii feminine? Și încă ceva: ai observat dacă existența acestui proiect a schimbat cumva peisajul literar din România în cei 5 ani în care face parte din harta culturală a României?
Am luat mai multe premii, șase, dacă tu chiar vrei să vorbim despre asta, dragă Lora. Dar premiile trec, cărțile e bine să rămînă. Noi avem o vorbă, nu știu ce echivalent e în bulgară: “Apa trece, pietrele rămîn”. Premiile pentru literatura scrisă de femei își au importanța lor și popularitate aici, în România, unde există o preocupare mai intensă, de cîțiva ani, pentru studiile de gen, în general. E o nouă mișcare feministă la noi, mai multe grupuri, foarte active (și pe plan cultural), nu știu cum e în Bulgaria. Dar, sigur, sînt și Zilele Sofia Nădejde, se întîmplă mai multe pînă în ziua premierilor, sînt implicate artiste din varii domenii, arte vizuale, cinematografie etc. Asta e ceva cu adevărat necesar.
Cartea ta ”Cartea plantelor și animalelor” vine după 15 ani de tăcere poetică, se înscrie foarte frumos în curentul ecopoeziei și aduce un fel de tihnă și speranță, un fel de regăsire a apartenenței omenești la natură care ne înconjoară. Cum ai ajuns la această temă ecologică? E dezvoltarea firească a modul tău de a reflecta și rescrie lumea? Știu că citești foarte multă poezie și în special multă poezia americană unde există un val puternic în poezie ecologistă? Ai autori preferați? Și de ce ți-a luat atâția ani să revii o nouă carte de poezie? Ce așteptai, ce cautai în cei 15 ani de tăcere?
Sînt mai multe întrebări aici. Să le luăm pe rînd. De la ultima carte de poezie publicată în 2006, Lucrări în verde. Pledoaria mea pentru poezie, care a avut atunci un tiraj mare pentru o carte de poezie (de fapt, un singur poem hibrid, de 300 de pagini, cu note de subsol narative și soundtrack la sfîrșit), și care a fost primită cu mare interes, eu am tot scris: poezie, două romane și multe eseuri (urmează să apară toate în viitorul apropiat). În 2015 am publicat teza de doctorat, despre proza autobiografică din România, cu multe pagini de teorie literară, cu multe conexiuni cu zona autobiografică din alte zone artistice din lumea largă, nu doar de la noi. Cît privește Cartea plantelor și animalelor… E începută prin anii ‘90, de fapt. Am scris-o fără presiune, în liniște (sînt cărți care au nevoie de liniște, de timp, ca și cum ele fac parte din țesătura lor), fără să mă intereseze publicatul și publicul cîtuși de puțin. Nu se vorbea pe atunci de ecopoetici (ecopoetics, cum le zic americanii), ca azi. Însă, la mine, plantele și animalele sînt, uneori, doar un pretext pentru ca să vorbesc despre multe altele, despre… tot! Aparenta “ecologie” e doar interfața. Aș lega cuvîntul “ecologie” de sensul pe care l-a dat Ernst Haekel (naturalist și artist, ale cărui planșe din Kunstformen der Natur/Formele artistice ale narurii, sînt o spendoare) cuvîntului (propus chiar de el!), care spunea că ecologia este felul în care se raportează viul la ambient. Dar eu am extins. E o carte despre Lume, care ne e tuturor casă/adăpost, dacă e să ne mai oprim și la etimologia cuvîntului: οικος înseamnă, în limba greacă, chiar casă. Preocuparea mea pentru biologie a început în copilărie. Mă fascina, ca și acum, lumea necunoscută a ființelor vegetale și animale, infinită parcă, atît de variată, forme și structuri, moduri de viață, de supraviețuire, de conviețuire etc. etc. Prima dată cînd am ajuns în străinătate, imediat după 1990, a fost la Paris. Era acolo o expoziție cu animale marine bentonice, de mare adîncime, despre care aveam eu de gînd să scriu, cîndva, o cărticică, o broderie poetico-științifico-stilistică. M-am dus acolo cîteva zile, mi-am făcut multe notițe, cu descrieri (nu exista Internetul), apoi am găsit ceva timp și pentru Luvru și toate celelalte. Animale și plante sînt în toate cărțile mele, mai ales în Exuvii, o carte grea (și stitlistic vorbind) pe care tu te-ai încumetat s-o traduci în bulgară. O piatră de încercare pentru un traducător, romanul ăsta al meu bizar, roman străin speciei romanului, precum peștele cu denumirea de căluț de mare, care mi-a devenit simbol, printre speciile peștești.
Am autori preferați din domeniul ăsta, desigur, oameni de știință, cercetători, poeți și prozatori, compozitori chiar, pictori (dublăm cu femininul) care sînt pomeniți în carte, unora (de la Plinius, care a scris celebra Naturalis Historia, pînă la Brehm, autorul Lumii animalelor sau Michel Serres, filozoful care a scris Biogée/Biogea) le și mulțumesc la sfîrșit. Nu enumăr aici, ar fi prea mult. Și, orocum, în spatele cărții e o întreagă bibliografie. Dar măcar s-o pomenesc pe Emily Dickinson, care s-a ocupat în viața ei și de un Ierbar (pagini din el pot fi văzute pe Net) și căreia îi dedic două poezii (dar, de fapt, ea e una dintre Călăuzele din volum).
Revin la întrebarea din final. Nu a fost o pauză de scris, dimpotrivă! A fost o pauză (cam mare, ce-i drept) doar de la publicat. Mi-am văzut de căutările mele. Fără gîndul de a aștepta ceva vreodată de la cineva. In general, dacă aștept ceva de la cineva, acel cineva am fost/sînt eu. Adică aștept zilnic (scriu aproape zilnic!) ceva de la disponibilitatea mea. De la întîlnirile mele cu ceea ce numim Lumea largă. Zi de zi apar surprize. Eu scriu pentru că apar aceste surprize, asociații, întîmplări ale hazardului obiectiv, cum ar spune suprarealiștii (de care m-am ocupat îndelung).
Cum crezi, ce rol are poezia și literatura, în general, în procesele prin care trecem în momentul de față – am trecut printr-o perioadă de pandemie, de 9 luni trăim cu un război în vecinătate și alte câteva prin lume, cu toții simțim efectele încălzirii globale?
Da, Lumea aia largă de care tot vorbesc s-a schimbat mult în ultimii trei ani. Cine ar fi crezut? Atîta suferință, atîta neputință, atîta speranță! Dar, să ne gîndim și la faptul că, pentru prima dată în istoria omenirii, am fost împreună milioane de oameni, dincolo de granițele de toate felurile. Cîtă solidaritate a fost în pandemie! Cîtă solidaritate a arătat omenirea pentru semenii noștri greu încercați din Ucraina! Ucraina a devenit un simbol al rezistenței, al demnității, al curajului. Noi toți am devenit, într-un fel, ucraineni.
Altfel, legat de literatură, îmi vine să reformulez cunoscuta întrebare pe care a pus-o Hölderlin: “Wozu Dichter in dürftiger Zeit?” La ce bun poeții în vremuri de răstriște/ de greutăți/ de mizerie/ de sărăcie/ de pandemie/ de război? Nu știu cîtă putere mai are literatura. Dar poate că, pe de altă parte, rămîne, ca întotdeauna, o formă de salvare a demnității, a frumuseții, a ceea ce e bun în noi, adică a tot ceea ce vechii greci cuprindeau în cuvîntul kalokagathia. Omul nu e doar rău și nemilos și fiară. Cred că valorile umaniste (poate ar trebui să vorbim despre un nou umanism, în care apare, ca niciodată cu intensitatea asta, parcă, și grija pentru ceilalți, pentru tot ce ne înconjoară, pentru tot ce e animat, dar nu numai) sînt, în veșnica lor schimbare/reformulare, de neclintit. Răul o să fie învins. Așa e în basmele din copilărie și, pînă la urmă, așa e și în realitate.
Dacă trebuie să descrii în 5-6 propozitii poezia română contemporană cum ar sună cele 5-6 propozitii?
Poezia română e mai spectaculoasă ca oricînd, cel puțin ca producție, ca diversitate. Multe autoare, mulți autori, multe direcții, stiluri, teme noi. Multă conexiune cu poezia din lumea întreagă. Eu acum termin o carte despre cîțiva/cîteva dintre poeți/poetele din literatura română de care mă leagă multe. E o carte de poezie. Grea, foarte grea, multistratificată. Acolo ar fi, pe larg, răspunsul la întrebare.
Ce crezi despre traducere și în special despre traducerea poeziei? Cât crezi că se pierde, cât crezi că se reține și de ce este important să traducem literatură?
Primul autor pe care am simțit nevoia să-l traduc, din franceză (primisem niște cărți cadou la prima mea descindere, în 1990, la Paris), a fost Witold Gombrowicz. Mi s-a părut că noi avem nevoie mare de acest autor. Au apărut destul de repede cărțile lui în traducerea unor profesioniști, nu și Împotriva poeților, de care mă ocupasem eu. Era o urgență pentru mine. Cum urgență erau și paginile lui de jurnal. Dacă aș fi traductor, aș alege numai cărți care îmi seamănă, indiferent de potențialul succes sau insucces pe care l-ar avea. Mai bine că nu sînt doar scriitoare! Altfel, traducerea e o mare artă. Traducătorul este, la rîndul lui, un scriitor. Extinzînd, un scriitor e și un traducător, dacă e să ne luăm după ce spune Proust în Timpul regăsit, unde vorbește despre cei care se decid să traducă “le livre interieur”, cartea lor interioară, a “semnelor necunoscute” („le livre intérieur de ces signes inconnus”). Pentru o carte nouă e nevoie de o limbă personală, de un limbaj particular. Trebuie să fii un bun traducător a ceea ce gîndești pentru ca să ajungă în pagină cît mai aproape de intensitatea gîndirii și simțirii tale. E o muncă uriașă. Și ține o viață.
Fiindcă ești și profesoară la facultate, predai literatură, vreau să te întreb cum vorbești despre literatură, despre poezie cu studenții tăi de azi? Simți vreo diferență dintr-o generație la alta? Simți că e nevoie să explici de ce e trebuie să citim și să vorbim despre literatură?
Și tu ești profesoară de literatură, dragă Lora, știi cum stau lucrurile. Eu încerc să fac tot posibilul să-i aduc pe studenții mei aproape de cărțile adevărate, de niște autori care regîndesc pe cont propriu literatura, o schimbă cumva (ei nu sînt, de fapt, chiar așa mulți). Fac narațiunile mele despre literatură, mereu cu trimiteri la literatura de azi, de ieri, de pretutindeni, nu se mai poate altfel (se și vorbește mai intens azi de “world literature”), cu trimiteri la contexte (nu doar culturale), la teoria literaturii, și nu numai a literaturii. Îmi pare rău că știm atît de puțin, de fapt, despre “literatura Estului” (cum e numită literatura din fostele țări care au fost prizonierele comunismului,), literatura de lîngă noi, din Bulgaria, din Slovenia, din Cehia, Slovacia, Ungaria, Ucraina, țările din fosta Iugoslavie, Polonia chiar (deși aici se traduce mai mult) etc. Eu cred că sînt mari scriitori în toate țările astea. Unii au noroc să mai fie și traduși, alții nu. E păcat. Le vorbesc studenților mei – mai ales celor de la cursurile de creative writing, care își doresc să scrie – despre literatura “Estului”, mi se pare că ne leagă foarte multe lucruri, niște suferințe comune, un fel de a înțelege rostul lumii în felul nostru, după experiența comună pe care-am avut-o. La cursurile astea mă simt eu ca peștele în apă. Facem în fiecare an și cîte un grup pe WhatsApp, acolo le trimit informație extrem-contemporană (cum se zice azi), link-uri spre literatură, teorie, filme, muzică, artele spectacolului, știință etc. Trimit și ei. Sînt reacții. Adaugă fotografii sau filmări personale, texte. La sfîrșit de semestru aveo o adevărată arhivă. Cursurile continuă aici, în spațiu virtual. În clasă mai mult se scrie, ceea ce e entuziasmant de cele mai multe ori. Dar vorbim și despre cărți. Uite, o să ajungem prin decembrie la Fizica tristeții, mă bucur că s-a tradus la noi. Gospodinov propune o literatură…. altfel. Cu o altă structură în materie de ceea ce numim roman. Pe mine mă interesează cel mai mult astfel de autori. Din toată lumea. Am lista mea. Despre unii vine vorba într-o carte de proză (să-i zicem roman nonliniar!) pe care o pregătesc pentru editura Polirom.
Să răspund și la ultima ta întrebare. Da, e nevoie mereu să vorbim despre citit și scris. Dacă stau bine și mă gîndesc, unele dintre paginile mele preferate din literatura lumii sînt, fie și indirect, despre asta. Dacă ar fi să fac trimitere la doar doi autori, ei ar fi Nabokov (aproape în fiecare carte de-a lui naratorii sînt scriitori, iar în Cursurile de literatură îl avem ca “narator” pe acest mare cititor care e însuși Nabokov) și Proust (al cărui personaj visează să scrie o carte, să o ducă la sfîrșit).