O adevărată bucurie este să publicăm o nouă conversație pe care Lora Nenkovska, traducătoarea de literatură română din Bulgaria, a purtat-o cu scriitorul Andrei Doșa.
Înainte însă, de a reda întreaga conversație, să vi-l prezint pe
Andrei Dósa
Andrei Dosa S-a născut în 1985, la Braşov. A absolvit cursurile masterului de Inovare
Culturală din cadrul Facultăţii de Litere din Braşov. A publicat cinci volume de poezie şi
două romane, cel mai recent fiind Multă forţă şi un dram de gingăşie (editura Polirom,
2021). În 2022 a publicat un microroman Young Adult la editura Paralela 45 (Ceaikovski
la walkman). A tradus mai multe cărţi din engleză şi maghiară și este redactor al revistei
Poesis International.
Întâlnirea literară dintre Andrei și Lora:
LN: Andrei, mulțumesc frumos că ai acceptat invitația de a da un interviu pentru Ziarul Literar, unde prezentăm și un grupaj de poeme traduse în bulgară. Ai scris cinci cărți de poezie și două romane. Cărțile tale de poezie au fost distinse cu cele mai importante premii de poezie din România. Ești unul dintre cei mai apreciați poeți români contemporani, cu toate că română nu este limba ta maternă, provii dintr-o familie de maghiari din România. Ești și traducător din maghiară în română. Cum ai început să scrii poezie în română?
AD: Am început să scriu în maghiară. Haiku. Dădusem peste o mare bază de date, o platformă online pe care puteau fi citite sute, poate chiar mii haiku-urile traduse de-a lungul timpului în limba maghiară. Apoi, pentru că în orașul meu natal, Brașov, nu prea existau cenacluri și cercuri de lectură în limba maghiară, am hotărât să-i scriu un email redactorului-șef al singurului ziar în limba maghiară din Brașov. Acesta nu mi-a răspuns nici după al doilea mail. M-am hotărât să mă duc la sediul redacției, să tranșez lucrurile. Redactorul-șef mi-a spus că poemele mele sunt decadente, dar să nu mă descurajez, să scriu în continuare și să-i mai trimit creațiile mele. Eram un tânăr de douăzeci de ani, a cărui expresie poetică era comparată cu cea a lui Baudelaire, Gautier, dar poeziile mele erau cuminți, scriam în ele despre pescarii mokeni din Myanmar, mângâiați de soarele ce coboară cu ei în adâncuri. Am continuat să scriu o vreme în maghiară, dar în jurul vârstei de douăzeci și doi de ani am descoperit, datorită prietenei mele de atunci, un atelier de creative writing în limba română. Trecerea la scrisul în limba română s-a produs instantaneu. Pe moment, nici nu am stat să mă gândesc dacă îmi doresc sau nu să trec la o altă limbă. Pentru mine, important era să fiu băgat în seamă de cineva. Bineînțeles că nu regret că am început să scriu în română, am avut dintotdeauna o relație specială cu ea, am învățat-o din mers, la grădiniță. Majoritatea cărților pe care mi le dădea mama să le citesc erau în limba română. Așadar, într-o anumită măsură, trecerea a fost una logică și firească.
LN: Presupun că citești mult și în maghiară și urmărești ce se întâmplă în literatura maghiară, crezi că există o recepție amplă a literaturii maghiare în România (mai exact, există traduceri, critică, recenzii, întâlniri și dialoguri adevărate între scriitorii români și maghiari)? Și în general, cât de receptivă ți se pare literatura română la traduceri, cât de curios e publicul român față de literatura tradusă?
AD: Receptarea literaturii maghiare în mediul românesc nu este nici pe departe suficient de amplă. Puțini cititori au auzit de alți autori în afară de Esterházy, Krasznahorkai, Bartis. Iar în ceea ce privește receptarea critică este ca și inexistentă. Abia apucă o parte dintre cărțile de proză și poezie scrise de autori români să adune câteva semnale editoriale, mici recenzii online, câte o cronică mai serioasă, traducerile arareori se bucură de o astfel de atenție. Adevărul e că se publică îngrozitor de multe cărți într-un an. Și acum vorbesc doar de editurile importante. Întâlniri și dialoguri cu scriitori maghiari au loc ceva mai des, datorită implicării unor editori cum ar fi Bogdan-Alexandru Stănescu, a Institutului Liszt din București, respectiv festivalul Discuția Secretă.
Publicul devine curios dacă și editura în cauză promovează cartea. O să dau două exemple, două cărți traduse de mine, pentru că în cazul lor nu am cum să greșesc. Romanul lui András Forgách, Dosarele mamei mele, tradus pentru colecția Anansi, a avut parte de o promovare profi, autorul fiind invitat la evenimente în București și Timișoara. Cartea Magdei Szabó, Ușa, apărută la editura All, nu a avut parte de nicio promovare, așadar interesul pentru el a fost destul de scăzut, cu toate că pe blogurile de carte și pe rețelele de socializare s-a mai scris sporadic despre ea.
LN: Cărțile tale au o arhitectonică foarte specifică, poemele comunică între ele, te invită să vezi textele ca pe niște radiografii ale memoriei, te absoarbă în universul lor. Iar când le-am deschis am găsit o poetică complexă bazată pe metode eclectice, schimbare de registre, fragmente sclipitoare. De aceea mi se pare că lucrezi foarte mult la construcția cărții. Așa e? Sau e ceva ce vine natural, e modul tău de a gândi și a rescrie lumea înconjurătoare și lumile lăuntrice pe care le analizezi în scrisul tău?
AD: E adevărat, lucrez destul de mult la construcție. De cele mai multe ori, scriu pornind de la experiențe aleatorii, pe care încerc să le clarific. Să-mi analizez trăirile, adesea confuze, trunchiate și înghițite rapid, într-o succesiune turbionară. Abia odată cu trecerea timpului se cerne o temă principală, un interes și o direcție care infuzează o bună parte din poeziile ce urmează să alcătuiască un volum. Aș putea spune că tema mă alege pe mine și nu invers, e un proces inconștient, intenția se relevă și se construiește fragmentar. Singura carte în cazul căreia acest lucru nu este valabil, e American Experience. Poemele de acolo au fost scrise dintr-un foc, ca o reacție viscerală la înstrăinarea și abrutizarea trăite în perioada șederii mele în Statele Unite.
LN: În poezia ta observ o trecere de la accentele pe care le găseam în poemele scrise de generația douămiștilor pe care îi cunosc mai bine ca traducătoare și cititoare (și eu fac parte din aceeași generație și mă regăsesc mai ușor în poemele lor) și anume de la nevrozele existenței la o apatie, o indiferență aproape amețitoare. De unde vine asta? Crezi că e ceva generațional? Care sunt temele care te interesează cel mai mult când scrii și de ce? Care sunt sentimentele de ”new real” pe care vrei să le prinzi în cărțile tale? Tu cum ai descrie generația ta de poeți? Cum arată poezia română azi prin prisma ta?
AD: Apatia, indiferența cred că sunt rezultatul direct al expunerii la prea mulți stimuli, la trucurile de marketing specifice epocii consumerismului. Nu știu dacă e ceva generațional, răspunsul psihicului uman la lumea în care trăim poate fi unul foarte variat. În primele volume, cel mai mult m-au interesat imposibilitatea comunicării, alienarea produsă de capitalismul târziu, vindecarea traumelor din prima copilărie. Apoi, mai târziu, am virat către hedonism, încercând să arăt că presiunea exercitată de valorile societății de azi ascunde un gol, o neîmplinire care poate fi foarte debilitantă pentru individ. Apoi, în proză, am încercat să vorbesc și despre masculinitatea toxică, despre xenofobie și extremism, despre relația părinte-copil.
Nu știu dacă mai putem vorbi despre generații. Fenomenul literar românesc extrem contemporan este unul foarte atomizat. Cred că asta se întâmplă din cauza dezvoltării rapide a Internetului și a noilor media. Zonele de interes ale celor de aproximativ aceeași vârstă cu mine sunt atât de variate, influențele sunt atât de diferite, încât mi-e greu să găsesc liniile directoare. Hiperrealitatea, noua sinceritate, poezia postumană, poezia feministă și forma fixă coexistă toate în tumultuosul fenomen poetic al ultimilor zece ani.
LN: În timp ce citeam cărțile tale de poezie și romanul ”Multă forţă şi un dram de gingăşie” în mintea mea au apărut citate din două poeme scrise de doi poeți bulgari. Primul îi apаrține Galinei Nikolova care sună cam așa: ”Cum să-i răspund fiicei mele la vârsta ei de patru ani jumate ca să n-o zdrobesc, iar în viitor să poată să fi și ea puternică să răspundă, la rândul ei păstrându-și întregimea?” Și îți spun asta, pentru că mi se pare că una dintre temele care te preocupă este relația părinte – copil și modul în care relația această ne construiește sau ne descompune. Copiii ne învață răbdarea și ne fac părtași la acest fenomen unic și fascinant, pe care eu l-aș numi sedimentarea lentă a haosului inerent fiecărei ființe umane.
Iar al doilea citat îi aparține poetului Boris Hristov și sună cam așa ”El are o cicatrice pe frunte și mereu se așează undeva în capăt./ Chiar când este înalt, omul singuratic este mic.” Acesta e legat de singurătatea poetului.
Ai pierdut multe prietenii când ai ales să scrii? Ai câștigat alte? Sau te-ai ales cu cicatricea singurătății, așa cum scrie Boris Hristov?
AD: Foarte frumoase citatele. Nu am avut încotro, a trebuit să mă desprind de prietenii din perioada liceului, fiindcă aveam impresia că ei nu mă înțeleg și nu îmi susțin în niciun fel preocupările. Iar asta a venit cu o doză destul de mare de amărăciune și regret. Regretul că am întrerupt atât de radical orice relația cu ei. Îmi pare rău că ne-am distanțat și îmi pare rău că nu am avut resursele necesare să-i trag după mine în noua mea lume sau cel puțin să țin piept ironiilor lor și să-i fac să mă accepte așa cum sunt. Dar între timp am câștigat alte prietenii, pentru care sunt recunoscător.
LN: De ce este important pentru tine să scrii despre traumele din copilărie și cele din adolescență/tinerețe? Te ajută să te conectezi cu tine însuți și/sau e un mod de a-i ajuta pe cei care acum trec prin aceste vârste mai vulnerabile?
AD: Scriind despre ele, încerc să le clarific și să le depășesc. Să le retrăiesc în mod conștient și astfel să mă vindec. Iar dacă eu fac un efort conștient să mă vindec, poate că și alții, citind rezultatul material al acestui travaliu, își vor da seama de anumite lucruri și vor încerca să se vindece. Cred că în secolul XXI, funcția tămăduitoare a literaturii va juca (joacă deja) un rol extrem de important.
Întâlniri literare. Traducătoarea Lora Nenkovska în dialog cu scriitoarea Andreea Răsuceanu
