5-11 decembrie 2022 a fost săptămâna în care și Bucureștiul și Sofia au găzduit evenimente literare de amploare și Târguri Internaționale de Carte, revenite la formatele clasice de dinainte de pandemie, cu multă lume, întâlniri între scriitori și cititori, lansări de carte și acordare de premii
Forfotă mare a fost și la standul României de la Târgul de Carte din Sofia, unde au avut loc mai multe întâlniri între scriitori români, editori de carte și traducători bulgari.
Acolo a fost prezentă și Andreea Răsuceanu, scriitor și critic literar, ale cărei romane urmează să apară în Bulgaria.
Alături de ea a fost și traducătoarea cărților, Lora Nenkovska, unul din bunii prieteni pe care literaturatura română îi are în Bulgaria.
M-am bucurat enorm să am acceptul din partea amândorura să public o conversație dintre ele două nu numai despre despre cărți, personaje, scriitură, ci și despre literatura bulgară.
Lora Nenkovska a întrebat, Andreea Răsuceanu a răspuns, iar noi MyBg, redăm cuvânt cu cuvânt. 🙂 Cu bucurie!
#1 Dragă Andreea, mie îmi vine foarte greu să te prezint în cateva propoziții, fiindcă
am foarte multe de spus despre tine. Ești scriitoare, eseistă, editoare la o editură
foarte importantă. Pentru mine ești la fel de interesantă ca scriitoare și ca
cercetătoare. Foarte rar îmi se întâmplă să pășesc într-o materie textuală în care să
mă simt atrasă de fiecare detaliu, și să simt că retrăiesc efectiv povestea ficțională
sau să mă bucur că mi se propune o lectură prin care să completez în mod
substanțial cunoștințele mele legate de literatura și cultura română. Și întrebarea
mea după atât de multe cuvinte este: Cum vrei să fii prezentată? Cine este Andreea
Răsuceanu?
Îți mulțumesc mult pentru cuvintele tale, care îmi fac o mare bucurie. Când scriu, mă gândesc întotdeauna la asta, ca oricine va deschide cartea să aibă parte de o imersiune completă în epoca pe care încerc s-o redau, în povestea pe care o spun. Cred că asta este ceea ce definește în primul rând scrisul meu: încerc să creez o lume, fie că e vorba de cărțile de ficțiune sau de partea de cercetare, una în care cititorul să poată trăi o vreme, smuls din cotidian și subjugat unei povești. Eu îmi văd scrisul ca pe ceva organic, și mi se pare la fel de palpitant, de incitant să scriu și proză, și cărți de teorie, cred și că există o rețea de corespondențe între cele două, dar e una subtilă, imperceptibilă uneori chiar și pentru mine. Nu cred că ea ține neapărat de conținut, de informație ca atare, ci mai mult de un anumit fel de a înțelege literatura și de a te raporta la ea, dar și de a construi lumea despre care vorbeam.
De pildă, cred că scrisul cărților de teorie m-a învățat să creez structuri, construcții narative mai complicate, fără prea mare efort: mereu sunt întrebată cum îmi reușesc construcțiile acestea elaborate, iar eu spun că, deși fac un plan înainte, fișe de personaj etc, am tot timpul întreg romanul în minte, ceva lucrează continuu acolo, firele care se întind dintr-un plan în altul, detaliile, corespondențele, mesajul care se construiește. Uneori mi se pare că se întâmplă independent de mine, dar firește că e o iluzie, de fapt, mintea e antrenată să lucreze într-un anume fel. Plăcerea scrisului, abandonul, momentele de inspirație vin peste această muncă de construcție, și sunt altceva, ce ține de domeniul acelui inefabil care se spune că face adevărata literatură.
În același timp, lucrez foarte mult cu imaginația, cum s-a tot observat, cred că e un pic de ficțiune în tot ceea ce scriu, nu mă pot abține să nu adaug propria mea interpretare asupra lucrurilor, așa că mă văd în primul rând prozatoare, creatoare de lumi ficționale, dacă vrei.
#2 Anul trecut romanul tău ”Vântul, duhul, suflarea” a fost nominalizat la premiulSofia Nădejde pentru proză. Ce înseamnă această nominalizare pentru tine? Ceopinie ai tu despre Zilele Sofia Nădejde? E nevoie să existe un premiu dedicatexclusiv literaturii feminine? Și încă ceva: ai observat dacă existența acestui premiua schimbat cumva peisajul literar din România în cei 5 ani în care face parte dinharta culturală a României?
Firește că este un lucru pozitiv să existe un premiu acordat literaturii scrise de femei, oricine susține altceva – că acest lucru e în sine minimalizator, că le scoate pe autoare din ierarhia generală, că e ceva inutil, pentru că autoarele sunt deja valorizate etc – ori este răuvoitor, ori greșește. România a avut și are scriitoare importante, care au deschis niște căi noi, sau au contribuit la tot ceea ce a însemnat literatura, și în continuare operele lor rămân în planul al doilea, sunt minimalizate sau chiar ignorate.
Inițiativa ”Sofia Nădejde” aduce în lumină literatura scrisă de femei, și face mai mult decât să decerneze niște premii: pune în valoare autoarele nominalizate, oferindu-le posibilitatea de a citi în public un fragment din opera lor, le pune în legătură cu traducători, cu scenariști și regizori, cu publicul atât de important pe care-l alcătuiesc tinerii, elevi și studenți etc. Există în prezent un val de scriitoare care a atras atenția, și asta se întâmplă și datorită premiilor ”Sofia Nădejde”.
#3 Primul tău roman, O formă de viață necunoscută, povestește prin fragmente
succesive istoriile ale trei femei din epoci diferite. Fiind un cititor foarte atent, am
observat că personajele feminine sunt foarte importante pentru tine, nu? De ce crezi
că te atrag mai mult vocile feminine ca materie primă prin care să scrii literatură?
Și a două observație, în cărțile tale cadrul istoric este foarte bine redat, recreat. Ai o
atitudine specială față de istorie? Cum reușești să construiești cadrul istoric atât de
autentic, fără să pierzi stilul tău foarte specific în care scrii proză, și fără să faci
romane istorice? Dacă vrei, ne poți povesti mai mult despre personajele feminine
din primul tău roman, cum le-ai găsit, cum s-a născut în tine ideea romanului?
O formă de viață necunoscută s-a născut din dorința mea de a umple niște goluri, niște episoade pierdute pentru totdeauna din biografia unor oameni și istoria unor locuri. Am lucrat mai mulți ani cu manuscrise, afundându-mă în arhive, pentru teza mea de doctorat care a avut ca temă reconstituirea istoriei unei străzi, strada Mântuleasa, cea care a rămas în conștiința colectivă datorită nuvelei lui Mircea Eliade.
Și le-am ”întâlnit” în manuscrise pe aceste femei extraordinare, care, în momente de restriște ale istoriei, au reușit să clădească ceva, ridicându-se deasupra unor epoci fie sângeroase, pulverizate de războaie, fie pline de prejudecăți, oricum, potrivnice oricărei inițiative creatoare. Stanca, de pildă, ridică o biserică în pragul secolului al XVIII-lea românesc, în amintirea bărbatului ei dispărut, îi substituie, de fapt, prezența fizică, corpul, prin clădirea pe care o ridică, împlinind totodată un vis și o datorie.
Elena Mangâru, profesoară de franceză în perioada Primului Război Mondial, construiește o casă, un simbol de fapt al supraviețuirii într-un timp al violenței și al morții. Am avut personajele acestea în minte vreme de zece ani, am călătorit inclusiv prin țară pentru a regăsi locurile prin care au trăit, am vrut să le simt, nu doar să le documentez, pentru că documentarea exista deja. Cred că, pentru a reconstitui o epocă, trebuie să ”trăiești” cu adevărat în ea, să te obsedeze, să o cunoști cât mai în detaliu, pentru a crea un cadru cât mai verosimil.
Dar pe mine mă interesează întotdeauna și ce este dincolo, dincolo de social, dincolo de istoric, firul nevăzut care leagă oamenii și lucrurile între ele, partea de necunoscut din toate.
#4 În al doilea tău roman, „Vântul, duhul, suflarea”, transcrii tragedia unui transfug, și a familiei lui, dispărut în apele Dunării. Dar ai construit textul pe mai multe nuclee
tematice legate de trauma, de suferința copiilor lipsiți de dragostea parentală, de
modul în care această traumă se transmite de la o generație la alta. De unde provine
acest interes față de relațiile intrafamiliale? E ceva care te preocupă ca scriitoare?
Și în textul acesta din nou ne propui această întâlnire foarte reușită între document
și ficțiune. Din nou faci această coborâre în timp? Mi se pare că te simți foarte
comod când faci această trecere dintr-o epocă în alta. Parcă ipostaza ta de cercetătoare o hrănește foarte puternic pe cea de scriitoare. Sau cele două trăiesc
într-o simbioză desăvârșită, nu? Cum te raportezi la cele două ipostaze pe care le ai?
Scrisul meu pornește întotdeauna de la o temă, o întâmplare, un episod istoric, un personaj etc care mă preocupă. Urmează partea de documentare, care vine, probabil, din aceeași curiozitate care îmi alimentează și cărțile de nonficțiune, e o mare sete de a afla mai mult despre un subiect. Cred că Vântul, duhul, suflarea a crescut în jurul ideii de dispariție, de absență (fizică sau emoțională) și a consecințelor pe care le generează acestea.
Absența unui tată, care hotărăște să fugă din România comunistă, traversând Dunărea înot, declanșează o serie imprevizibilă de consecințe, grave, în interiorul unei familii. Repercusiunile gestului său asupra celor doi fii sunt evidente, aceștia percep trauma înstrăinării lui la diferite niveluri, de la lipsa autorității și protecției paterne într-o lume cotidiană aparent pașnică, de fapt plină de violență ascunsă, până la problemele identitare care nu-și vor găsi rezolvare nici la maturitate. Iolanda, mama celor doi, percepe la rândul ei dramatic dispariția soțului ei, și o serie de evenimente nefericite din copilărie îi sunt reactualizate.
Exact cum spui, e o carte despre perpetuarea traumei, la nivel generațional, despre cum ducem în noi, fără să conștientizăm, dramele și deznădejdea celor din trecut. Dar cred că e și o carte despre importanța recuperării memoriei, la toate nivelurile: a memoriei istorice, pentru că despre abuzurile și violența regimurilor opresive nu se poate scrie niciodată destul, și individuale, singura care ne apropie de adevărul nostru, personal, ca și de cel al lumii în care trăim.
#5 În următorii doi ani urmează să apară în limba bulgară cele două romane ale
tale. Și de aceea vreau să te întreb despre stilul tău foarte specific. Ai un stil pe care
nu-l recunosc, îmi este foarte greu să sesizez influențe clare din literatură română.
Cum ai reușit să-ți creezi stilul propriu așa de frumos, dens și recognoscibil? E o
decizie asumată sau e vorba de modul tău de a gândi literatura și lumile ficționale?
Și cum se referă la asta criticii și publicul autohtoni?
Mă bucură foarte mult observația ta, dar din păcate nu știu să-ți răspund la întrebare. Cred că în scrisul fiecărui autor există o doză de inefabil, e ceva imposibil de precizat, care îi conferă amprenta. Sigur că putem aproxima în cuvinte ce presupune asta, dar ele nu vor fi niciodată suficient de precise.
Nu cred că un stil se poate face, mai poți lucra la unele aspecte ale scrisului tău, cenzura sau stimula, reface sau schimba, dar în esență vocea unui autor rămâne aceeași. Dacă aceasta există, și e recognoscibilă, ceea ce e, cred, cazul ideal.
Eu sunt printre scriitorii care s-au bucurat să aibă un număr semnificativ de cronici favorabile și să-și vadă cărțile nominalizate și laureate la cele mai importante premii din țara sa. Cred că asta înseamnă o apreciere critică a scrisului mele, care vizează atât amprenta personală, dacă vrei să-i spui stil, cât și problematica abordată.
Oricum ar fi, nu mă gândesc niciodată prea mult la asta, e ceva ce vine din afara mea, am scris întotdeauna repede, fără să îmi lucrez frazele, fără se revin decât rareori asupra lor, și pentru că simt că așa falsific ceva, dar și pentru că întotdeauna îmi ies mai prost când le rescriu.
#6 Știu că citești foarte mult și de aceea vreau să te întreb care sunt descoperirile tale literare anul acesta? Ai citit ceva care ți s-a părut foarte interesant? Ai citit autorii
bulgari? Ce știi despre literatură bulgară? Ai vrea să știi mai multe? Și care sunt
autorii români pe care îi recomanzi publicului bulgar?
Aș vrea să fie mai mulți autori bulgari traduși în română, inclusiv dintre cei tineri. Din cei
traduși în România, i-am citit pe Gheorghi Gospodinov, Emil Andreev, Ivan Stankov.
Aș vrea să fie mai mulți autori bulgari traduși în română, inclusiv dintre cei tineri. Din cei traduși în România, i-am citit pe Gheorghi Gospodinov, Emil Andreev, Ivan Stankov.
Am citit Fizica tristeții, romanul lui Gheorghi Gospodinov, iar acum am ajuns la Un roman natural. E un scriitor foarte puternic și original, am recomandat Fizica tristeții într-un articol, de Ziua Internațională a cărții, spunând că ne putem salva, împreună cu Minotaurul care trăiește în fiecare din noi, povestind, rememorând, recuperându-ne trecutul, pentru că atunci nici măcar uitarea sau moartea nu mai contează.
Un foarte frumos compliment mi-a făcut o jurnalistă culturală, care a comparat Vântul, duhul, suflarea cu Fizica tristeții, ca viziune asupra conservării și recuperării memoriei.
