Se dau două țări – România și Bulgaria, două capitale – București și Sofia, și doi președinți: unul fără aripi, celălalt fără roți. Și nu e banc, chiar dacă pare.
E realitatea crudă a unei regiuni unde protocolul de stat a devenit victima colaterală a unor conflicte politice. E forma în care două state membre UE și NATO arată că funcționează, fără să o facă, însă, la adevărații parametri.
La București, Nicușor Dan, devenit președinte după un adevărat cutremur în societate, a moștenit o funcție „tăiată la aripi”. Mai exact, fără avion prezidențial.
Zboară Domnul președinte „cum se poate”: când cu un zbor comercial, când cu un Spartan militar adaptat sau nu, cu un program dictat de condițiile meteo, cu o logistică improvizată, pentru o funcție care ar trebui să fie vârful de reprezentare externă a statului.
La Sofia, același film, cu alt decor. Acolo, președintele Radev, încă din octombrie trecut, a rămas fără mașina instituției pe care o reprezintă. Ajunge unde trebuie, cu un autoturism personal, pe care demonstrativ, l-a transformat într-un manifest politic.
Asta după un conflict intern politic și legislativ în urma căruia administrația președintelui bulgar a fost privată de serviciile și mașinile Serviciului Național de Protecție.
În semn de protest și de solidaritate cu angajații săi, într-un act de PR politic nemaivăzut pe aceste meleaguri, Radev s-a urcat în Skoda familiei, cu care l-a și întâmpinat anul trecut la Sofia, pe bunul său prieten Viktor Orban – automobil, cu care, deja, și-a făcut apariția și în 2026.
Gestul a stârnit pe rețelele sociale, ba valuri de susținere, ba de indignare, ba de iritare în rândul adversarilor săi politici, Radev câștigând, până la urmă, tracțiune într-un război de uzură al orgoliilor.
Într-un stat normal, avionul și limuzina nu sunt lux, ci infrastructură, extensii ale biroului prezidențial, care asigură continuitatea puterii, pentru funcționarea instituției prezidențiale. Dincolo de orgoliu sau modestie, ele înseamnă autonomie, securitate, predictibilitate, eficiență. Înseamnă că statul poate fi reprezentat atât intern, cât și extern, la timp, fără improvizații și fără dependențe.
În România și Bulgaria, dn păcate, logistica statului a devenit, însă, țintă de scandal. Iar asta arată că încă ambele țări privesc instrumentele puterii ca pe niște jucării, parcă, nu ca pe instrumente de lucru.
Întotdeauna am spus că România și Bulgaria se completează reciproc și trebuie să meargă împreună pe drumul ăsta istovitor al democrației.
Iată-le acum, mână de mână, „la pas”, cu doi șefi de stat – pietoni în propria diplomație, în care degradarea simbolurilor puterii arată că ceva e putred în cele două țări, care își începeau 2025 sub semnul triumfului comun – intrarea simultană în Schengen-ul terestru și maritim.
Modul în care, însă, s-a încheiat anul trecut a lăsat Bucureștiul și Sofia în puncte diametral opuse.
Pentru Bulgaria, 2026 a venit cu un pariu istoric: intrarea în zona euro. Singura țară care a făcut pasul acesta nu doar fără entuziasm popular masiv, ci și fără un guvern stabil, fără un buget în euro,votat. Un paradox aproape perfect: un stat care intră în cel mai sofisticat mecanism economic al Uniunii Europene exact în momentul în care mecanismul său politic intern este blocat.
În primăvară, aproape sigur, Bulgaria va avea din nou, alegeri parlamentare anticipate, iar la toamnă, alegeri prezidențiale.
Pe noi ce ne așteaptă, oare?
Euro, sigur NU!
Alegeri – sper să NU!
Reforme adevărate – sper să DA!
