Multe filme îți lasă un nod în gât. Dar „Nuremberg” te lovește frontal și nu-ți mai dă drumu’. Un thriller psihologic încărcat de semnificații sociale și morale, un film înfricoșător de actual, prin tot ceea ce se întâmplă azi în lume și la noi.
O lecție de istorie, dar mai ales de psihologie, despre cum să privești și să citești oamenii. Un film care îți arată că răul trăiește bine mersi peste tot în lume, indiferent de națiune și etnie, și că, oricând și oriunde, pentru „binele țării și al oamenilor”, atunci când contextul permite, poate deveni infernal de contagios.
Un film despre barbaria cu față umană. Cultivată, inteligentă, rafinată. Zâmbește, se poartă cu politețe. Oricând te poate seduce. Pare că nu e scăpare. Se joacă diabolic cu mintea și sufletul tău.
Și tocmai contrastul ăsta, între oroare și aparența de normalitate — este tulburător.
Avem tendința de a uita trecutul. De a crede că atrocitățile nu se mai pot întâmpla. Ne-am îmbătat, parcă, cu frumosul libertății și credem că nu ni se mai poate lua. Total greșit.
Întruchiparea răului, Russell Crowe, face un rol memorabil, care te prinde-n mrejele lui, îți stârnește sentimente contrarii, și nu-ți dă voie să vezi numai răul. Te cheamă să empatizezi cu el! Are tot ce-i trebuie să-ți fie un camarad bun în viață. Până la proba contrarie.
Un film care trebuie văzut. Un film despre care trebuie să se vorbească. Pentru că, despre rău, din păcate, mai sunt multe de spus.
Cartea care a inspirat filmul se numește „The Nazi and the Psychiatrist: Hermann Göring, Dr. Douglas M. Kelley, and a Fatal Meeting of Minds at the End of WWII”, avându-l ca autor pe Jack El-Hai.
A fost publicată în 2013, ca non-ficțiune și reprezintă povestea întâlnirii în închisoarea de la Nürnberg, dintre Dr. Douglas M. Kelley (1912–1958) – un psihiatru american, în plină ascensiune profesională, trimis la Nürnberg să evalueze pshilogic 21 de lideri naziști, foarte apropiați de Hitler, printre care și Hermann Göring – numărul 2 în ierarhia nazistă.
Cartea face referiri bazate pe însemnările și prelegerile lui Kelly, și despre societatea americană.
Redau câteva pasaje:
#1 „Nivelul mediu de maturitate emoțională al poporului american este… îngrozitor de scăzut…Îmi este neplăcut să o spun – aproape mi-e teamă să recunosc – dar tot ceea ce știm, pare să arate că vârsta emoțională a unei mari părți dintre americani se situează undeva între 5 și 7 ani. Dacă am ridica-o la 15 ani, atunci am fi în siguranță – ca oameni și ca națiune (…).
#2 Kelly a ținut prelegeri întregi despre starea sănătății mintale a societății americane, și a recomandat schimbări în metodele de educare a copiilor pentru a reduce numărul americanilor care „nu sunt foarte deștepți sau sunt emoțional imaturi. Îi poți vedea în fiecare zi: un adult care izbucnește ca un copil, altul care recurge la lacrimi ca să obțină ceea ce vrea, un al treilea care pur și simplu stă ca o bucată de protoplasmă, indiferent la tot ce îl înconjoară, și un al patrulea care pur și simplu nu vrea să se joace.”…
#3 În alte prelegeri, Kelly a propus să se interzică vizitele în State, a unor oameni care ar putea să încerce propaganda ideologiei totalitare. …
#4 Dacă ar depinde de el, toți politicienii și oamenii de stat ar trebui supuși unui control psihologic, înainte de a-și ocupa posturile.
În propria sa carte, „22 de celule în Nürnberg”, Kelley a concluzionat că naziștii judecați, inclusiv Göring, erau oameni normali, nu psihopați, avertizând că potențialul de a crea rău la nivelul celui comis de naziști nu este specific germanilor, ci este prezent în orice societate, inclusiv în America!
Cartea a avut un succes sub-mediocru, tocmai pentru că America de-atunci refuza să accepte ca adevărate, aceste afirmații.
