Am vizitat pentru prima dată Kosovo – țara aflată la răscruce de timp, de etnii, de religii, de arhitectură, de peisaje, de regimuri, de conducători, de tot și de orice, parcă…Țara despre care știam fragmente de istorie, spuse, și ele, pe jumătate.
Nu am avut așteptări înainte de plecare. Doar curiozitate. Citisem una-alta prin presă, mai știam ceva de la istorie, geografie, pătram în minte niscaiva lecturi și filme despre războiul care ne zguduia continentul, la doar câțiva ani după ce noi, românii, abia ieșeam din propria noastră negură a istoriei recente.
Nimic nu m-a pregătit, însă, pentru marea surpriză, pentru energia incredibilă a unui loc care trăiește simultan în mai multe epoci deodată și aleargă pe repede-înainte spre viitor. Un loc în care reziliența este un mod de a funcționa, o formă de vitalitate și de rezistență în condiții dificile, devenită, în timp, identitate.
Se vede în oameni, în ritmul în care se construiește, în felul în care folosesc la maxim tot ce au, de la resurse naturale la energie umană și tehnologie, nu doar pentru prezent, ci cu gândul la ce vine după.
O țară care se reinventează
Kosovo, sau Kosova, cum îi spun localnicii, cu o afecțiune care-ți intră pe loc în suflet, este oficial, cel mai tânăr stat european.
Independent din 2008, cu toate contradicțiile și entuziasmul pe care le aduce un certificat de naștere atât de recent, statul Kosovo are, însă, rădăcini, adânc înfipte în istorie.
Cu o mare diversitate de artefacte neolitice în muzee, straturi bizantine, otomane și slave suprapuse cu meticulozitate de istorie, cetăți medievale pe dealuri, arhitectură brutalistă din comunism, dar și clădiri ultra moderne și spații interioare moderne, rafinate, Kosovo își duce viața într-un blend care surprinde la orice pas tocmai prin modul în care memoria se împletește cu extraordinara grabă de a ridica noul deasupra ei.
Drumuri, poduri, clădiri totul se naște și crește rapid, haotic, aș spune pe alocuri. Cu o sete avidă de modernizare, de acoperire a trecutului recent. Nelipsită, însă, de melancolie. O melancolie în care traumele războiului încă se simt, și, care chiar dacă se transformă, pe alocuri, le simți într-o privire, într-o tăcere, într-un monument pe care un localnic ți-l explică cu voce stinsă. Nu numai pentru că doare, dar și pentru că știe că trebuie să amintească despre durerile trecutului, pentru ca ele să nu se mai repete.
Kosovo are una dintre cele mai tinere populații din Europa, 53% având sub 30 de ani. Îi simți și vezi pretutindeni în jur. Albanezi, predominant, dar și turci, bosniaci, sârbi, conviețuiesc împreună într-un ritm firesc.
Și, deși o țară, cu un model patriarhal destul de rezistent pe alocuri, a avut deja 2 femei- președinte și își scrie zi de zi, propria poveste între memorie, determinare și realpolitik.
Patru zile am petrecut aici. În mare parte alături de localnici — și asta a schimbat tot.
Priștina: capitala care nu încearcă, parcă, să te impresioneze
Capitalele au, de obicei, o imagine turistică foarte bine și atent elaborată. Priștina nu. Sau cel puțin, nu una vizibilă.
Orașul este, parcă, cea mai sinceră imagine a țării: vie, plină de contraste, se joacă fantastic cu tine, arătându-ți în acelaști timp, când straiele vechi, uitate de timp, când cele noi, seducătoare.
Clădiri vechi, unele extrem de controversate, altele extrem de moderne, artă stradală, monumente, coexistă în acest oraș care te surpinde și cucerește prin vibe, ospitalitate și bucuria de a te întâmpina și de a afla cum te simți acolo.
Te plimbi prin oraș, de bucuri de pietonala generoasă, dar ai senzația, în același timp, că orașul e preocupat de el însuși, într-un ritm extrem de autentic, infinit mai atrăgător decât orice fațadă lustruită pentru turiști.
Primul lucru pe care trebuie să-l faci dimineața în Priștina, din datorie pentru sine și respect pentru localnici, este să bei un macchiato. Cultura cafelei e parte din structura profundă a acestui loc — cafeneaua nu e un loc unde doar servești ceva, e locul în care ești prezent, unde conversația se desfășoară lent, cu sens.
Dincolo de cafenele, ce e de văzut și trăit în Priștina?
NEWBORN, monumentul independenței din 2008 – una dintre cele mai vii intervenții din spațiul public din Europa de Est.
Instalația din centrul Priștinei, formată din literele uriașe care compun cuvântul „NEWBORN”/nou născut, a fost dezvelită chiar în ziua proclamării independenței și a devenit instant simbol al orașului, al țării. Gândită să fie temporară, a rămas pe loc, dar nu stă pe loc.
În primii cinci ani a fost galbenă și deschisă oamenilor: un spațiu pe care s-au scris nume, mesaje, speranțe.
În 2013, la cinci ani de la independență, a fost acoperită cu steagurile statelor care au recunoscut Kosovo. De atunci, se schimbă în fiecare an.
A devenit camuflaj militar, a vorbit despre migrație, libertate, speranță, purtând o conversație directă, permanentă, despre identitate, și fiind rescrisă constant.
Premiat internațional și unul dintre cele mai fotografiate locuri din Kosovo, NEWBORN nu e doar imagine. E identitate în mișcare, care a intrat chiar și în cultura pop: în videoclipul hitului muzical „Shine Ya Light”, Rita Ora, originară din Kosovo, dansează pe litere, învelită în steagul Kosovo.
Bine, tot din Kosovo, este și Dua Lipa, dar vorbim despre asta într-un alt articol.
Biblioteca Națională „Pjetër Bogdani”, e genul de clădire care nu te lasă indiferent. Reper al modernismului socialist, clădirea a stârnit multe controverse legate de stilul arhitectural și estetică, dar pe mine m-a invitat, mai degrabă, la dialog.
A fost proiectată de arhitectul croat Andrija Mutnjaković și deschisă oficial în 1982. Cu 99 de cupole și un înveliș metalic solid care o acoperă ca o plasă, clădirea pare, la prima vedere, greu de înțeles.
Și totuși, dincolo de aparență, are o logică clară: îmbină nu numai cubul și cupola, elemente comune arhitecturii otomane și bizantine, care au definit spațiul acesta la un moment dat în timp, ci și modernismului specific sfârșitului de secol 20, într-o încercare de a găsi un limbaj comun pentru un loc cu identități multiple.
Interiorul poate fi vizitat. Și recomand experiența.
La câteva minute de mers pe jos, Catedrala catolică „Sfânta Maica Tereza” modernă, luminoasă, dedicată Maicii Tereza, cea mai cunoscută și recunoscută, albaneză din lume, născută la Skopje, canonizată la Roma, universală prin definiție.
Dacă urci în turn, ai una dintre cele mai clare panorame ale orașului. Merită să o faci!
În Priștina mai poți vizita și muzee, și moschei – vechi, impresionante chiar, și biserici ortodoxe, coexistența tuturor acestor lăcașuri de diferite religii, reprezentând clar un discurs despre toleranță – firească în felul ei complicat, specific Balcanilor, mai proeminent, parcă, aici, în Balcanii de Vest. Și tocmai aceast firesc impresionează cel mai mult.
Despre Priștina mai pot scrie multe, cu siguranță o voi face într-un articol dedicat – așa că stai aproape, aici doar îți mai las trei ponturi:
#1 Intră în librării – sunt pline de șarm, cu vitrine mari, din sticlă, decorate modern, cu scări interioare, mobilier colorat, mândre posesoare de colecții bogate în engleză, albume de fotografii, suveniruri originale, nemaivăzute de mine prin alte țări. E o bucurie atmosfera de acolo!
Și pentru că veni vorba acum de limba engleză – o întâlnești cam peste tot. Se vorbește ușor, natural, e limbaj de zi cu zi, nu doar de context.
Și spun asta pentru că în Kosovo, engleza nu e doar o influență culturală și conectare cu lumea, ci recunoștință, semn vizibil al unei relații asumate cu Statele Unite, care prin intervenția militară NATO din 1999, au schimbat istoria acestei țări, ducând la încheierea războiului și la independența de facto a țării.
Legătura aceasta se vede direct în oraș, statuia lui Bill Clinton din Priștina fiind unul dintre cele mai evidente simboluri ale acestei recunoștințe.
Simboluri marcante alepopulației kosovare albaneze față de Statele Unite ale Americii apar constant în oraș: bulevardul care îi poartă numele lui Bill Clinton, portretul său pe fațada unui bloc, referințe la George W. Bush, Madeleine Albright și Hillary Clinton.
#2 Încearcă un mic dejun cu influențe albaneze și turcești, la cafeneaua din curtea vechii Moschei Imperiale. Nu e neapărat despre mâncare, bună tare, de altfel, mai ales gogoșile albaneze :-), ci despre context – un spațiu liniștit, încărcat de istorie și spiritualitate în partea veche a orașului, un mod firesc de a înțelege ritmul și atmosfera locului.
#3 Mergi la o cină la Soma Book Station locul ăsta e un ceva ce nu știu exact să-l numesc, dar e fain tare de tot: e și bar, e și cafenea, e și pub, e și librărie de-o boemie rar văzută. E și loc de socializare, și work station, unde poți să stai cu laptopul și să-ți vezi de ale tale digitale. E și wine bar și berărie. Și anticariat. Și „vinyl station”! Și vineri seara, punea și muzică un DJ! Nu rata locul! E de-un vibe maxim!
Prizren: locul care te seduce pe vecie
Dacă Priștina e energia, Prizren e sufletul.
Considerat capitala culturală a albanezilor din Kosovo, orașul e așezat pe malul râului Bistrița cu o eleganță nobilă, câștigată în secole. Poduri și străzi din piatră, case care urcă în trepte pe deal, o cetate care privește totul de sus cu răbdarea celor care au văzut prea multe stăpâniri pentru a mai fi impresionați de vreuna nouă.
Moscheea Sinan Pașa, ridicată în secolul al XVII-lea, domină centrul cu o geometrie impecabilă. La câțiva pași, Biserica „Maica Domnului din Ljevișa” — inclusă în patrimoniul UNESCO păstrează fresce medievale care au supraviețuit unei istorii zbuciumate, precum e istoria întregii regiuni: frumoasă, complicată, uneori dureroasă, mereu mai nuanțată decât orice versiune simplistă.
Dar Prizren se înțelege cel mai bine de sus. Urci spre cetate pe poteci care te fac să respiri mai greu, dar când ajungi sus ți se deschide una dintre cele mai frumoase panorame din Balcanii de Vest, o priveliște spectaculoasă asupra orașului și munților care pecetluiesc orizontul într-o imagine memorabilă.
Vinul – tradiție care n-a murit niciodată
La Rahovec, în sudul țării, viticultura are o istorie de peste două milenii, afirmație susținută de sol, de climă, de o continuitate pe care niciun război n-a reușit s-o taie complet.
La Kosova Wine, cramă fondată în 2011, această tradiție e reinterpretată cu pasiune, ceea ce spune clar că în Kosovo vinul e o declarație de dragoste față de meșteșug, pământ, obiceiuri ancestrale.
Ape termale
Iar în zona Kllokot, la câteva zeci de kilometri distanță, alt tip de resursă veche apare în chip nou: apele termale, Izvoare cu temperaturi constante de 22–26°C, bogate în calciu și magneziu, folosite de generații pentru recuperare și relaxare, acum integrate într-o ofertă modernă de wellness.
Hotel Gallery Thermo Mineral & Spa, de care am aflat la Târgul de Turism din Priștina, e exemplul cel mai articulat al acestei direcții – un spațiu de cinci stele construit ca o extensie a naturii, și unde, într-o bună zi, sper să ajung.
#AfterKosovo
M-am întors din Kosovo pe de o parte contrariată și ușor indignată, despre cât de puțin știam și știm noi toți, despre partea asta de Europa, pe de altă parte, încântată de amabilitatea, ospitalitatea autentică, umorul, deschiderea localnicilor.
Dar mai ales cu o admirație imensă pentru oamenii de acolo care reconstruiesc nu doar clădiri, ci întregi narațiuni. Care poartă o memorie dificilă și aleg, totuși, să privească înainte cu un entuziasm zdrobitor. Oameni cărora le pasă imens de cum te simți în țara lor. Și asta face diferența.
Kosovo nu e perfect. Și nici nu pretinde că e. Și tocmai de aceea merită vizitat: pentru că e sincer. Iar sinceritatea, în turism ca și în viață, e de mare preț și din ce în ce mai rar se întâlnește.
Mergi acolo înainte să devină altfel. Și când ajungi, servește mai întâi un macchiato. Restul vine de la sine.
