„Fizica tristeții – inițial fizică clasică – a fost obiectul preocupărilor mele mai mulți ani. Tristețea, asemeni gazelor și vaporilor, nu are volum și formă proprie, ea preia forma și volumul vasului sau spațiului în care se află. Oare tinde spre gazele nobile? Aș zice că nu, chiar dacă ne atrage numele. Gazele nobile sunt omogene și pure, monoatomice, incolore și inodore. Nu, tristețea nu e heliu, cripton, argon, xenon, radon… Ea are miros și culoare. Un fel de gaz cameleon, care își modifică toate culorile și mirosurile, așa cum diverse culori și mirosuri pot să o activeze cu ușurință.”
Am început cartea cu sentimentul că nu m-am pregătit îndeajuns pentru ceea ce o să descopăr în ea. Mă așteptam să fie tristă, mă gândeam că poate o să și plâng atunci când o citesc deși știam că o să mă prindă (mi-a plăcut titlul din prima clipă) însă nu a fost deloc cum mi-am închipuit. Pentru că, citind-o, m-a făcut să mă gândesc cu îngăduință la moarte, așa cum arareori o fac și să-mi dau seama că tristețea resimțită în rândurile lui Gospodinov vine ca o acceptare a firescului, ca o celebrare a întâmplărilor care se duc, într-un ritm pe care nu-l putem controla, lăsând în urma lor umbre, sub formă de amintiri. Și apoi, dacă rumegăm melancolic aceste amintiri, avem mari șanse să ne agățăm de tot frumosul pe care l-am descoperit în fiecare om și-n fiecare lucru și ne amintim că, deși, viața trece uluitor de repede, ea merită trăită. Pe-ndelete. Cu îngăduință.
Citind cartea lui Gospodinov, am simțit cum călătoresc printr-un labirint de povești oscilând mereu între dorința nehotărârii de a rămâne în povestea descoperită și curiozitatea de a le cunoaște și pe celelalte. Și asta pentru că volumul nu amintește doar de abandon (povestea minotarului, a copilului – animal, abandonat și demonizat care plătește prețul plăcerii și lipsa de umanitate a părinților săi) sau doar de tristețea sau nostalgia (capsulele timpului îngropate în pământ) care rămâne în urma evenimentelor petrecute. El alcătuiește o adevărată colecție de istorii, imagini, obiecte și lucruri efereme care confirmă pasiunea autorului pentru arhivare și plăcerea lui de a observa lucrurile di jurul său.
Așa cum zice Gaustin că „Dacă totul ar fi durat veșnic, nimic nu ar mai fi avut valoare” la fel și povestea ne poartă printre amintirile care ne-au schimbat, format și ne-au adus în punctul în care suntem astăzi, memorii pe care cu greu le putem uita și care cu cât sunt mai efemere cu atât valorează mai mult.
„Universul s-a format într-un mod care pare atât de evident și incontesabil. Dar dacă pentru un moment răsturnăm întregul sistem și în loc de ce este peren, statornic, etern și neînsuflețit, hotărâm să prețuim ce este efemer, nestatornic, trecător, dar viu?”
Mi-a plăcut extrem de mult cum este povestită scena în care, naratorul, întruchipat în bunicul lui pe când avea vârsta de trei ani, se întâlnește cu sentimentul abandonului. Căruța în care se află mama împreună cu trei dintre surorile lui, se depărtează de moară, pe un drum care aduce a infinit, o scenă vizuală în care o mamă își uită pur și simplu unul dintre copii, ca și cum existența lui i-ar fi totuna, iar indignarea este atât de mare încât din tufișuri, de după copaci, prin gardul vremii, se ițesc capetele unchilor, mătușilor, al tatălui chiar și a lui și al fiicei lui, neamuri care se ridică pe vârfuri cu gurile căscate spre câmpia Traciei și miriștile uscate, îngrozite de păcatul săvârșit.
Interesant este că în lectură revine mereu metafora minotarului, această ființă născută din păcat, care nu merită să fie iubită, să trăiască, așa că este abandonată și demonizată, plătind prețul plăcerii și pe cel al lipsei de umanitate a părinților săi.
Pentru că legenda minotaurului pornește de la o infidelitate. Pasiphae își înșală soțul, pe Minos, cu un taur, în spatele căruia se află Poseidon. Doar că acest minotaur e trist, un minotaur melancolic, la corp, om, la față, taur, cu cap de taur. O ființă care a trăit închisă în pivnițele palatului, într-un subteran ca un labirint în care dacă intri, nu-ți mai găsești ieșirea.
Așa cum se simte și naratorul deseori. Întemnițat, abandonat, lăsat să plătească prețul păcatelor altora. Neînțeles, neiubit. Pe jumătate finit. Nici om, nici taur. Așa cum ne simțim mulți dintre noi uneori, fără să avem curajul să ne întoarcem în trecutul nostru și să privim către noi cu îngăduință.
The Los Angeles Review spune despre Fizica tristeții că este „povestea unicului arhivar al unei lumi ce nu mai există”, o lume subterană în care au trăit naratorul, familia lui și întreaga comunitate.
Recompensat cu Premiul Jan Michalski pentru literatură, romanul a fost adaptat într-un film de animație, în regia lui Theodore Ushev iar ecranizarea a fost recompensată cu 14 premii internaționale.
Fizica tristeții, scrisă de Gheorghi Gospodinov, cel mai apreciat și mai tradus scriitor bulgar al momentului este apărută în colecția Anansi. World Fiction de la editura PandoraM.
Autor: Reading is cool
